Satul Putna, aşezat între dealuri împădurite, adesea bătătorite de oile vreunui cioban, poartă în el un duh aparte, pe care îl simţi din ce în ce mai puternic pe măsură ce te apropii de poarta mănăstirii. Întreaga aşezare e învăluită într-o aură de vremuri legendare, păstrătoare de tradiţii puternice care ne vorbesc şi astăzi. Aici ne este uşor să ni-l imaginăm şi pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare trăgând cu arcul de pe Dealul Crucii şi pe Sfântul Daniil Sihastrul nevoindu-se în peştera din apropierea mănăstirii. Ne despart de ei câteva sute de ani buni, dar aerul păstrează amintirea lor, duhul lor nu ne părăseşte. Rămân în continuare străjerii acestor locuri.
După ce ne-am „scuturat“ de bagaje, am pornit în pas de pelerin, împreună cu părintele Gherasim, către chilia Cuviosului Daniil. Părintele ne-a mărturisit că printre multele daruri pe care le avea Cuviosul Daniil, cea mai mare harismă era aceea de a şti ce cuvânt să pună la inima omului.
- Un cuvânt bun poate să producă schimbarea minţii, adică pocăinţa. Schimbarea minţii însă nu se produce uşor deoarece omul se încrede foarte mult în el însuşi, „ne învârtim în jurul propriei noastre persoane precum un titirez“. Ne organizăm viaţa în afara lui Dumnezeu. De aceea ameţim, ajungem la depresie, auzim chiar despre tineri care se gândesc la sinucidere.
- Cum credeţi că a rezistat Sfântul Daniil Sihastrul să locuiască douăzeci de ani în această peşteră? Vedeţi şi voi, dormea pe o piatră. Avea însă o bucurie care nu era din această lume, o bucurie care contrabalansează traiul greu pe care l-a ales. Sfinţii aleg să se nevoiască şi plâng pentru că nu ştiu altfel cum să-I mulţumească lui Dumnezeu.“
Întorşi din frumoasele împrejurimi, am vizitat muzeul mănăstirii, ghidaţi fiind pe protos. Dosoftei Dijmărescu. În cadrul acestui „pelerinaj“ prin istoria Moldovei, am înţeles rolul esenţial pe care l-a avut Sfântul Ştefan cel Mare pentru ţara noastră, domnind într-o perioadă de mare instabilitate, dar şi de ameninţare din partea imperiilor ce înconjurau Moldova. Toate faptele măreţe realizate de Sfântul Ştefan îşi au de fapt obârşia în adânca lui smerenie şi în înţelegerea gândului lui Dumnezeu pentru el, aşa după cum este precizat într-o cronică.
Ne-am căutat apoi locuri în biserică pentru slujba de seară. Privind în stânga şi în dreapta mea, „m-am lovit“ de chipul unui prieten alături de care am venit la Putna. Mi-am dat seama că tinerii au căutări înalte şi că în biserică ei se simt acasă. Acest lucru se vedea limpede în privirile lor. Slujba nu a durat puţin, dar am rămas cu toţii până la final. Ne-am întors la chiliile noastre biruitori.
A doua zi, duminică, la finalul Sfintei Liturghii, s-a sfinţit icoana proaspăt pictată a Sfântului Iacob Putneanul, cel care a fost Mitropolit al Moldovei între anii 1750 şi 1760. Părintele stareţ, arhimandritul Melchisedec, a ţinut un cuvânt de învăţătură prin care a evidenţiat lucrarea de mare preţ a celor care zugrăvesc chipuri de sfinţi. Ne-a povestit şi cum, atunci când s-a pictat chipul Maicii Domnului în altarul bisericii mari, întreaga obşte a mănăstirii a postit şi a înălţat rugăciuni, ştiind că acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele lui Dumnezeu, acolo este şi El.
Vederea autocarului în poarta mănăstirii ne anunţa drumul de întoarcere. Cu o ultimă rugăciune de călătorie, rostită de către părintele Ieremia, ne-am luat rămas-bun de la locul care, vreme de două zile, a însemnat pentru noi „acasă“.
În Suceava, am făcut o ultimă oprire la Biserica „Sfântul Ioan cel Nou“. Ne-a prins bine timpul petrecut pe plaiurile Bucovinei. Ne-am întors cu „bateriile încărcate“, după cum a spus un prieten dintre noi. Şi a fost vreme, a fost vreme pentru toate. (Roxana Busuioc - Facultatea de Drept, Iaşi)