În cadrul Sfintei Liturghii după citirea pericopei evanghelice părintele Coroamă Gabriel a ținut un emoționant cuvânt în care a amintit enoriașilor prezenți, importanța și semnificația acestei zile pentru românii din Țara de Sus a Moldovei numită astăzi Bucovina cât și pentru românii de pretutindeni. Redăm în continuare acest cuvânt: ,,Iubiți enoriași ne aflăm în sâmbăta a V-a a Postului Mare și se cuvine mai întâi de toate să mulțumim Atotmilostivului Dumnezeu pentru binecuvântarea revărsată asupra noastră de a ne afla din nou împreună uniți la ceas de rugăciune pentru pomenirea sufletelor celor dragi. Cu toții ați adus în acest sfânt locaș jertfa dumneavoastră de rugăciune și milostenie pentru sufletele celor dragi iar pe pomelnicele ce s-au pomenit de dimineață la Sfânta Proscomidie prin părticica scoasă pentru fiecare pomelnic în parte, alături de strămoșii, moșii, părinții, frații și surorile, fii și fiicele dumneavoastră, am întâlnit și o categorie aparte de adormiți: EROII, acești oameni cu adevărat nemuritori.
Dacă după spusa marelui poet național Mihai Eminescu: ,, e ușor a spune vorbe când nimic nu ai a zice”, întocmai și a vorbi despre un erou sau mai mulți eroi nu este la îndemâna oricui și nici oricum nu poți să vorbești despre cei ce sunt cinstiți ca niște vrednici luceferi ce au rămas neapuși în zenitul istoriei naționale sau universale.
Având o semantică bogată prin care limba română conferă eroului înțelesul acelei persoane care se distinge prin vitejie și prin curaj excepțional în războaie, de ostaș jertfit la datorie dar și de personaj principal al unei opere literare sau de personaj mitologic-legendar, așa după cum ne mai aducem aminte din volumul intitulat ,,Eroii” din colecția Legendele Olimpului a lui Alexandru Mitru, eroii noștri despre care astăzi vreau să vă vorbesc, nu sunt simple personaje de legendă sau ficțiune, ci ei sunt cu adevărat icoane vii ale jertfelniciei, ale iubirii de neam și de țară ce și –au câștigat puterea prin credința în Cel Răstignit Ce le-a slujit lor drept model suprem, în timp ce Biserica le-a fost acestora și mamă și vatră dar și țară.
,,Eroi au fost, eroi sunt încă, ș-or fi în neamul românesc”. Rămase celebre peste veacuri, cuvintele soldatului-poet Ioan Nenițescu rostite în fața redutei de la Plevna în lupta pentru Războiul de Independență de la 1877-1878, vin să ne întărească convingerea în faptul că neamul nostru românesc are o vocație cu totul specială: aceea de a fi de-a pururi născător de oameni jertfitori, adică sfinți și eroi.
Plecând de la toți aceia ce au adormit întru nădejdea Învierii și a vieții veșnice, ca de la Nistru și pân la Tisa tot românul să trăiască liber ,,din hotară în hotară”, în această cristelniță a Carpaților, sângele martirilor români continuă să ude de mai bine de două milenii pământul lăsat nouă ca moștenire de la Dumnezeu.
Ce am fi fost noi astăzi și unde ar fi ajuns acest neam românesc dacă cei mai dinainte nu ar fi scris cu sânge numele atâtor eroi în Cartea de Aur a Neamului Românesc?
Ochii tuturor ni se scaldă în lacrimi când trebuie să vorbim despre una dintre cele mai cutremurătoare răstigniri ale acestui neam cum a fost și aceea de la Fântâna Albă în care 3000 de români bucovineni aveau să-și piardă viața la 1 aprilie 1941 pentru singura lor vină de a-și fi iubit țara și limba, în dorința curată de a se repatria după anexarea forțată de către Uniunea Sovietică a Nordului Bucovinei și a Ținutului Herței.
Astăzi întreaga Bucovină îmbracă straie cernite iar miile de clopote ar trebui să dea de veste că la Fântâna Albă sufletele celor 3000 de români bucovineni ce s-au jertfit pentru iubirea de țară, de neam și de limbă, nu vor fi date niciodată uitării. Aici la Breazu în coasta Iașilor unde în cel de-al doilea război mondial s-a rupt linia frontului, pământ întocmai scăldat de sângele a sute și mii de ostași români jertfiți pentru iubirea de neam și țară, de aici și noi întru mila Părintelui Ceresc înălțăm rugăciuni și lacrimi pentru sufletele acestor temerari români ce în urmă cu 76 de ani udau cu sângele lor pădurea de la Varnița – Fântâna Albă pentru singura vină de a-și fi dorit să se repatrieze în țara mamă Romania.
Deși ne aflăm la 212 Km distanță de fântâna Albă și la 76 de ani de la petrecerea acestei tragedii a neamului românesc, să încercăm cu toții pentru o clipă să refacem filmul acestui moment cutremurător și să înțelegem ce s-a întâmplat în fapt atunci. Anexarea forțată a Nordului Bucovinei și Ținutului Herța de către regimul sovietic a atras după sine numeroase represalii asupra populației românești majoritară de-altfel.
În dorința de a mărturisi în continuarea identitatea propriului neam dar și în urma unui fals zvon prin care se anunța faptul că regimul sovietic ar îngădui posibilitatea românilor de a se repatria, locuitorii din peste 40 de sate de-a lungul văii Siretului vor porni într-o procesiune desfășurată pe kilometrii întregi. Îmbrăcați în straie de sărbătoare și manifestând pașnic cu prapuri și Cruci, intonând cântece religioase și patriotice prin care își exprimau sinceritatea și bucuria de a reveni în Țara Mamă, acești români 3000 la număr, bărbați,femei și copii, preoți și învățători, intelectuali și simplii țărani, vor plăti mult prea scump prețul acestei trădării din partea regimului stalinist.
Odată ajunși în pădurea de la Varnița - Fântâna Albă pe unde ar fi trebuit să li se permită trecerea spre România, acest loc va deveni în câteva clipe un uriaș mormânt înspumat de sângele românilor răpuși de gloanțele mitralierelor bolșevice și ale miliției NKVD. Îngropați în trei gropi comune de-a valma, morți, răniți și vii, puținii martori oculari ce au supraviețuit acestui cumplit carnagiu uman mărturisesc cu frică și cu cutremur cum ,, pământul din aceste gropi comune a gemut trei zile și trei nopți”.
Deși trăim într-o societate perimată în care cuvinte precum cuvinte ca jertfă, patriotism sau identitate națională sunt uzurpate și considerate ca fiind retrograde, nouă celor de astăzi ne revine o grea sarcină: aceea de a scoate de sub colbul uitării toate faptele de vitejie ale fraților noștri români de pretutindeni și de a le cinsti memoria așa cum se cuvine.
Pentru mine personal acest moment al zilei de 1 aprilie are puternice reverberații patriotice încă din vremea copilăriei. Am copilărit cum se spune cei 7 ani de-acasă în satul Voitinel un sat mirific așezat între Vicovu de Jos, Horodnic și Gălănești din ținutul Rădăuților. Nu de puține ori când soarele strălucea cu putere iar cerul era senin ca lacrima, bunica mea Paraschiva, o bucovineancă desprinsă parcă din basme după vorbă și după port, mă urca pe poarta mare a curții și cu o voce tremurândă, cu ochii înlăcrimați îmi arăta în depărtare dincolo de frontieră, un colț de pădure - era pădurea de la Varnița. Îmi spunea în dulcele grai bucovinean : ,, Inga aclo sa vedi la ruș amu. Aclo tot Bocovina îi. Aclo măi baieti îi Fântâna Albâ undi i-o omorât rușîî pi ai noștrii”. Își ștergea lacrimile cu marginea cămeșii populare cusute de mâna ei și după ce ofta își continua treaba prin ogradă. Abia acum când am ajuns să înțeleg acel mesaj tainic pe care bunica încerca să mi-l transmită: anume porunca nescrisă de a transmite pe mai departe durerea acestui neam din acest capăt de țară precum și obligația tuturor tinerilor de a nu uita niciodată jertfa și martiriul românilor de la Fântâna Albă, a celor ce muriră pentru neam și țara lor.
Și pentru ca să înțelegeți mai bine drama și suferința actuală a românilor din nordul Bucovinei vă voi cita în cele ce urmează cuvintele de suflet rostite de doamna Elena Nandriș,strănepoata celebrei bucovinence Anița Nandriș care după întoarcerea din deportare a scris memorabila carte ,, 20 de ani în Siberia”. În prezent doamna Elena Nandriș este primărița satului Mahala, suburbie a Cernăuților iar aceste cuvinte au fost rostite în cadrul Galei decernării premiilor de excelență pentru românii din comunitățile istorice din afara granițelor României, eveniment organizat la finele lunii ianuarie 2017 cu sprijinul Institutul Cultural Român și a Institutului ,,Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de pretutindeni. Iată aceste cuvinte pline de duh pe care doar un suflet curat și sincer le-ar fi putut rosti: ,,Cine știe ce înseamnă durere, durere de limbă, durere de grai, durere de pământul tău, durere de țară, țara ta natală! De locul unde te-ai născut! Aestea nu-s vorbe goale! Asta e prin ceea ce trecem noi. Că voi aveți. Prețuiți! Pentru că noi, ca să putem vorbi, să ne-nțelegeți ce spunem, luptăm! Doamne ajută”.
După săvârșirea slujbei parastasului pentru eroi la Troița din curtea Bisericii Părintele paroh Coroamă Gabriel a mulțumit celor prezenți pentru implicarea în organizarea acestui moment de suflet: ,, Iubiți enoriași pentru mine personal consider că este o obligație morală dar și o mare cinste și onoare de a fi comemorat amintirea acestor bravi români. Am săvârșit acest parastas pentru cei 3000 de românii bucovineni la Troița din curtea Bisericii în semn de prețuire pentru sacrificiul lor iar coroana de flori pe care am depus-o, simt ca și cum aș fi așezat-o acolo, la Troița ridicată la Fântâna Albă. Îmi doresc ca frații noștri români bucovineni să trăiască în pământul moșilor și strămoșilor lor în deplină libertate și nu în stare de amerindieni colonizați în rezervații”. Părintele paroh a împărțit credincioșilor prezenți colăcei și colivă întru pomenirea martirilor de la Fântâna Albă iar la finalul acestui moment a recitat frumoasa poezie intitulată Fântâna Albă, scrisă de autorul bucovinean Vasile Bâcu din care redăm un scurt fragment.
,,În pădurea deasă nu se văd morminte,
Căci pădurea toată s-a făcut mormânt.
Brazii stau de veghe ca icoane sfinte,
Pentru rugăciune nu găsesc cuvânt.
La Fântâna Albă, albi sunt doar bătrânii,
Restul totu-i negru – și pământ și cer
Neagră e și roua, și culoarea pâinii
Cad din cer amare lacrimi de-adevăr…”. (Preot paroh Gabriel Coroamă)