Dorind ca această călătorie să fie una reuşită, una în care să ajungem să ne vedem mai bine darurile şi limitele, una pe care să o exploatăm la maximum, cu câteva zile înainte de a porni la drum, ne-am întâlnit preţ de două ceasuri şi ne-am făcut un plan, am stabilit obiectivele călătoriei, am vorbit despre resursele de care vom avea nevoie, ne-am împărţit roluri.
Ne-am hotărât că nu dorim să fim nici aventurieri, nici hoinari, nici rătăcitori, nici excursionişti, ci pelerini care, urcând Muntele Ceahlău, pe cărări străbătute în trecut de mulţi pustnici, să aflăm din experienţa proprie a urcuşului, a tăcerii, a cuvântului, a rugăciunii, a unei mâini întinse către cel ce se clatină, cum putem călători frumos prin viaţă, în comuniune cu Dumnezeu şi cu prietenii.
Am pus început bun al drumeţiei noastre sâmbătă dimineaţă, când se iveau zorile, la biserica Colegiului Pedagogic prin participarea la Sfânta Liturghie la care am dat răspunsurile la strană. După ce ne-am hrănit sufleteşte din rugăciune şi din cuvântul Sfintei Scripturi, i-am dat şi trupului cele necesare, luând aici şi micul dejun, iar apoi ne-am găsit locurile în microbuz şi am pornit spre Muntele Ceahlău.
Timpul de trei ore petrecut în microbuz a fost unul înveselit de cântări tinereşti, dar şi un timp al reflecţiei deoarece, grupaţi câte doi, am acceptat provocarea de a citi câte o istorioară cu tâlc, de a descoperi comoara ascunsă în ea, urmând ca spre seară să o prezentăm colegilor noştri, iar ei să ni le povestească pe ale lor.
Ajunşi la poalele muntelui, am plecat genunchii inimii şi ai trupului în faţa icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Durău, cerându-i ajutor în drumul nostru spre Schitul „Schimbarea la Faţă a Domnului“ şi spre Vârful Toaca.
Urcuşul nu a fost unul uşor. Am dat când de noroi, când de gheaţă, când de zăpadă până la genunchi, când de vânt neprietenos, când de soare încurajator. Nu a durat nici puţin. Am avut nevoie de cinci ore ca să ajungem la schit. Ore frumoase dar şi solicitante, ore cu nădejde, dar şi cu gând de renunţare. A fost un urcuş al prieteniei.
Seara, discutând despre ceea ce ne-a ajutat să depăşim greutăţile şi să fim nişte biruitori, am ajuns la concluzia că reuşim în călătoriile interioare sau exterioare, în cele individuale sau de grup, dacă avem un ţel şi un plan, dacă ascultăm de un îndrumător cunoscător al căii, dacă ne pregătim pentru călătorie, dacă avem resursele necesare, dacă cerem şi primim sfat bun, dacă renunţăm la egoism şi ne punem darurile în ajutorul celuilalt, dacă cerem şi oferim ajutorul, dacă avem şi ne asumăm responsabilităţile, dacă perseverăm, dacă ne rugăm.
Prezentând apoi istorioarele cu tâlc, am concluzionat că alegerea de a avea o viaţă frumoasă, de a reuşi sau a eşua aici şi în veşnicie depinde de noi, de alegerile noastre bune sau rele. I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru darul prieteniei şi al unei zile pline, încheind călătoria acestei zile cu rugăciunea de seară rostită în comun.
Duminică, după Sfânta Liturghie şi prânzul de asemenea întăritor, am avut curajul să urcăm pe Vârful Toaca, deşi vântul ne stătea împotrivă. Am admirat frumosul de la înălţime şi ne-am dat seama că mult bine, multe lucruri frumoase pot face puţini buni împreună.
Coborâşul, împărtăşirea trăirilor fiecăruia ne-au ajutat de asemenea să vedem că având prieteni sinceri şi dăruind prietenie putem birui. Ca temă pentru acest post ne-am luat cartea Pelerinul rus. Ce taine ne va mai descoperi acest călător? Cum va fi călătoria postului ce a început? Dar a vieţii? (Iuliana Pîrvu, elevă în clasa a X-a a Colegiului Pedagogic)